In ultima vreme nu am mai scris nici o parere despre filmele pe care le-am vazut.si nu neaparat pentru ca nu am vazut filme care sa-mi placa, ci pentru ca nu am coerenta necesara sa scriu despre ce vad si ce ascult.imi place doar sa informez, sa mai schimb un cuvant doua cu cate un amic etc. mi-am luat inima in dinti si dupa cam 2 saptamani de cand am vazut filmul mi s-au sedimentat cateva idei.cam astea ar fi:
Desi e doar la al 4-lea film de lung-metraj Aronofsky demonstreaza o forta cinematografica redutabila. De la un film rastignit de critici si supra evaluat de urbani si de studentii la arte vizuale, adica “Pi” pana la The Fountain e o cale imensa in ceea ce priveste stlistica si procedurile cinematografice folosite, incluzand aici si tipul de subiect propus cinefilului. Ceea ce e asemanator la primele lui trei filme este un stil propriu de a expune introspectiile personajelor. Fiecare personaj traieste, clar, o drama mai simpla omeneasca sau una extrasensoriala.
The Wrestler vine ca un ceai pe langa spirtoasele de genul “Requiem for a dream” sau “Pi”. Poate ca un ceai japonez din secolul nostru, mai degraba, nu ca un ceai din dinastia Ming. Adica nu cu multe procedee filosofice ci cu o abordare mai omeneasca, mai pamanteasca. Simplitatea subiectului nu ii permite totusi unui regizor format cu filosofii complexe vizuale sa exploreze zona indie americana ca un Gus Van Sant sau Paul Thomas Anderson. El merge chiar acolo, in inima Americii si desi e prea devreme sa spun asta, dar de Wrestler este una dintre cele mai incitante grimly, magnetic repulsiv filme pe care le-am vazut intr-o lunga perioadă de timp, este poate unul dintre cele mai bune filme americane din 2008.
Personajul principal Randy “Ram” isi traieste drama ; aceea a unui lupator de wrestling trecut de varsta, dar care inca se mai foloseste de numele lui format in anii 80’, atata cat poate. Si dandu-si seama, datorita unui atac de cord, ca ar trebui sa-si reconsidere pozitia fata de el insusi, incearca o relatie cu o striparita – jucata de o foarte sexy Marisa Tomei- care noapte de noapte ii acorda un lap-dance precoce si vrea sa isi revitalizeze relatia cu fica lui. Relatii, interactiuni, situatii la limita banalului construiesc in schimb doua optiuni pentru personaj. Una este aceea de a face parte din cultura derizoriului si a depravarii morale dar umane paradoxal a unui blonav de inima sau a unui erou rapus de propriile orgolii in stil European.
Filmul nu are morala, procedeu care salasluieste in mai toate filmele americane si devine cult tocmai prin simplitatea lui , simplitate pe care multi cineasti o incearca mai nou si nu le iese nimic.
Mickey Rourke, desi cu urme de botox in sistem reuseste sa exprime tocmai ce este el: un fost erou cu pretentii la success chiar si dupa 20 de ani de cariera. Personajul i se potriveste de minune, poate de aceea Aronofski e si mai intelligent decat altii, alegand un actor exact asa cum trebuie ales.
Filmul este o lovitura dupa lovitura, exact ca in secventa de final, lovituri care duc la un sfasietor regret. Acela ca nu vei vedea in fiecare zi un film ca acesta.
